Cred în sistemul cultural aflat în mișcare, în progres, în libertate, în generația BOBO (bourgeois - bohemians), în cei care-și îngrijesc marile bulevarde ale minții, în oameni pasionați și responsabili, în baletul spiritului și în magia curiozității. Prinsă în ispite idealiste, îndrăgostită de frumos, de lumea dintre lumi, de poveștile brodate, de picturile substanței și esenței, de locurile în care mă pot rezema de obrazul lui Dumnezeu, de fragmentele hărților de pe copaci („Natura m-a educat ca și biblioteca”) - jefuiesc în fiecare noapte marii scriitori din biblioteci (acolo e hrană sigură).
Sunt un mic flâneur, am mereu un Guide to Getting Lost în buzunar. Oamenii fericiți citesc, beau cafea, călătoresc și fac teatru. Vinde-ți deșteptăciunea și cumpără mirare, spunea Rumi. Ce bucurie! Să trăiești este o artă. Poți descoperi oricând o nouă energie, o nouă libertate și noi plăceri. Asta te înalță ca îngerii, ca păsările. Asta e cea mai grea încercare la oameni.
Orice îți bucură inima și sufletul și orice te face să te simți viu și să nu te plângi. Frumusețea rămâne cel mai bun leac împotriva incertitudinii, bine zicea Courbet.
***Așa am ales colbul poveștilor, măturând cu grijă praful secolelor, săpând, numerotând fiecare frescă, civilizațiile în tranziție, pâinea și vinul unor culturi, legendele sinelui, istoriile umbrelor. Poveștile mi-au turnat suflet peste oase, m-au dus pe tărâm miraculos, mi-au spălat fibrele ființei. Există păstrători ai cerului și ai pământului. Să-i întâlnești...Ah, pe astea nu ți le dă nimeni. Ți le iei singur. Și le trăiești. Sufiții au o zicală: „Sfarmă, Doamne, inima mea, să-ncapă-n ea iubirea infinită.”
***
Eram în zona veche a orașului Istanbul, în cartierul Sultanahme, în una din diminețile cu ceață absolut superbe, când zorile se dezmorțesc și culorile se întorc în lume: lapte, grâu, nisip, albastru, lumină, roz. Cerul parcă fusese cojit de aerul rece al nopții, Dumnezeule, aerul dulce (părea să aibă gust de condimente) era o binecuvântare pentru plămâni. Ploua încet. Eram între Hagia Sophia și Moscheea Albastră, când a început Muezinul. Moscheea Albastră cânta ceva, iar cel de la Sfânta Sofia răspundea. Aveam în față doar un album de imagini și de culori strălucitoare, pe care-l răsfoiam încântată, până să-nceapă. Înficoșător, misterios și fascinant. Am avut senzația că ceva m-a trăsnit peste ceafă. Un curent. Simțeam un năvod de lumină aruncat asupra mea. Venea ca o întrebare – răspuns, întrebare – răspuns. Eram fix ca într-un dans al dervișilor. Aveam senzația că eu mă învârt sau scuarul se învârte cu mine. Pot să jur că aveam mâna dreaptă cu palma ridicată întinsă spre cer, iar cea stângă spre pământ. Și sigur aveam capul aplecat lateral pe braţul întins către Dumnezeu (în acest fel dervişul îmbrăţişează întreaga omenire cu afecţiune şi dragoste). Cine mai știe? Un lucru e sigur: mi-au dat lacrimile. Iei cerul în brațe în momentele alea, ceva îți pune mâna pe umăr și simți minunea de a trăi. Iată, îmi spuneam, sunt aici și cerul acesta deasupra mea. E totul, e suficient… Am râs și am spus: Am făcut și Istanbulul, da, că acum locurile se fac; „te duci la Cracovia, faci și Auschwitz.” Și te lupți pentru asta. (n-ai fost lipit de asfalt în fața Palatului Dogilor la 50 de grade – fără să ai Sindromul Stendhal; nu ai asistat la o bătaie între chinezi la Labirintul Minotaurului, n-ai prins doi adolescenți fumând iarbă lângă Calul Troian, n-ai fost Galway girl în Rotterdam - hm, chiar a fost amuzant). „E primul dumneavoastră voiaj la Paris? - Da, da, first time! Paris, ador, Paris is beautiful, I love Paris! – Și ce vizitați? – Dior, Chanel, Vuitton!
Ajungând în Efes, descoperisem ceva - exact la polul opus. Descoperisem cuvântul „erostratism”. ( „Erostratismul este o maladie, care se manifestă în cazul unor bolnavi psihici, ce constă într-un amestec de răutate, amoralitate și vanitate. Evident, dintre cele trei defecte sau vicii, cel mai proeminent dintre ele este vanitatea (orgoliul). Denumirea acestui defect uman provine de la grecul Erostrat din Efes, care voia cu tot dinadinsul să se remarce, să fie cunoscut, să facă ceva măreț. Nereușind să se evidențieze prin lucruri pozitive, având un orgoliu ce nu putea fi cuprins de propria piele și vrând să-și asigure un loc în istorie (posteritate), Erostrat și-a propus să rămână în memoria colectivă prin săvârșirea unei fapte grave abominabile. Fapta pe care acesta a gândit-o și comis-o a fost aceea de a da foc templului Dianei din Efes, edificiu considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.”) Îmi completam lista. Bovarism, donjuanism, erostratism...Istanbulul a fost primul click.
***
Nu există bucurie mai mare ca aceea de a pleca spre o destinație necunoscută, cu un bagaj minuscul și tot universul la dispoziție – lasă urme de neșters în sufletul tău. În lume există șapte Catedrale Notre-Dame. Una dintre ele, este cea de la Chartres începută după anul 1194, pe care Rodin o numea „l`Acropole de la France”.
Sar peste liniștea din Chartres, afabilitatea localnicilor, sigur că mi-aș dori să închiriez o căsuță acolo, în care să-mi petrec zilele scriind și întrecundu-l pe Balzac, peste 50 de cafele pe zi - serile, vorbind pe săturate și ascultând poveștile francezilor, la pachet cu brânzeturi și vin. Sau invers – ca Marcus Aurelius, scriu seara pentru că ziua sunt ocupată; în fine, vedem (până și Platon spune în Criton, că „esențialul nu este să trăiești, ci să trăiești bine); este și un micuț teatru acolo, bine gataaa!
Altă zi cu ploaie și cu emoții. „Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat“, probabil vă sună cunoscut. Pamuk. Eu „într-o zi am ajuns într-un loc și întreaga mea viață s-a schimbat”. Dacă mă gândesc bine, primul loc care mi-a schimbat viața, totuși e altul (altă țară)- însă la Chartres, m-am născut.
Sar peste descrierea catedralei. Ce mi s-a părut fascinant - are 200 de statui în 41 de scene (oamenilor mari le plac cifrele) și cam 186 de vitralii, preponderant albastre -le bleu de Chartres- în timpul zilei răspândind în interior o lumină stranie. Însă, pe podeaua naosului găsim un frumos labirint, ce amintește de miturile păgâne ale Greciei Antice cu Tezeu și Minotaurul și de Labirintul lui Solomon. Are trei caracteristici: cercul, crucea şi spirala și are in centru un motiv floral. Celebra rozetă. E un labirint ce are de la exterior la interior 261,55 metri, simbolizând călătoria ființei umane spre Sinele divin, spre esență. Ajungând în centru ai o revelație. Ei bine, era duminică. Era slujbă. Iar mie îmi tremurau picioarele de emoții. O mulțime de oameni rosteau aproape în șoaptă „Notre Père, qui es aux cieux, que ton nom soit sanctifié, que ton règne vienne…”
Fără numere magice, ritualuri oculte, istorie cu druizi, Cavaleri Templieri, legende, Maria Magdalena – le lăsasem la intrare pe toate. Dalele vibrau sub mine și îmi percepeau pașii. Etape de acumulare, de perfecționare; ești pe cont propriu, poți să alergi, să mergi încet. Upgrade. Centru. Doar eu eram. Mijlocul florii - al cercului. Simțeam că iau foc, copleșită de un val imens de energie. „Te înalți din jos în sus , crescând; transcendență” - transmiterea cunoașterii, evident. Le temps revient. Știam. Știam. Și făcusem și saltul bucuriei în centrul inimii mele. Sigur, drumuri inițiatice poți parcurge oriunde, mie ăla mi-a fost locul, lumina și cuvântul. Să apreciezi frumusețea – asta e o chemare spre ceva mult mai mare decât noi înșine. Și există momente în viețile noastre, care ne fac conștienți de potențialul nepus în valoare, pe care îl numim absolut. M-am născut la Chartres. Asta știu sigur. Curtea-și are și ea labirintul ei, împrejmuit fiind de ziduri. Apropo, cuvântul „paradis” vine din persană și înseamnă „grădină înconjurată de ziduri”. Paradis a rămas acel loc pentru mine.
Au urmat foarte multe altfel de momente. Și mă inundă o imensă bucurie de fiecare dată când particip la existența mea. Orice îți bucură inima și sufletul și orice te face să te simți viu, să nu te plângi și să te înalți. Frumusețea rămâne cel mai bun leac împotriva incertitudinii, bine zicea Courbet.
Dragă Homo nelimitatus, frumusețea, misticul și poezia rezidă în modul în care le înțelegem. Viața e înălțătoare dar ea depinde de ochii tăi și de urechile tale. De inima ta. De pildă, cafenelele capitonate cu catifea, locurile alea ce capătă o virtute magică, îmi dau mereu sentimentul ăsta. (Există în Paris și în centrul Franței mai mult de 40.000 de cafenele. Asta îmi dă un fior de emoție. Doar când mă gândesc la asta, mă simt în pragul unei aventuri. Și nu am spus nimic despre cele vieneze. Ca o paranteză lângă paranteză, apropo, nu Viena a inventat cafeneaua. Nici Parisul. Primele cafenele au apărut la Constantinopol, Istanbulul de astăzi, în 1554. Nu mai spun de muzee, ah, pură meditație. Să te uiți la un cui vreme de trei ore la Georges – Pompidou, e răsfăț. Să te rătăcești prin castelele din Europa, amețit de tapiserii și vopsea, de tainele sufletești rafinate, vorbim despre delicioasa obscuritate a armoniei.
Pot simți asta oriunde, evident. Și în pavelele care-mi răsucesc zilnic gleznele, în orașul pe care-l locuiesc și pe care-l iubesc, în zilele în care soarele apare și dispare de parcă un copil s-ar juca cu niște butoane și mulțimea se scurge pe lângă mine în sus și în jos, după treburi. Evident, e important orașul, dacă vorbim despre psihogeografie. Dar asta e altă poveste. Un poem persan, preferatul meu, spune așa:
„Și dacă singura ta bogăție
Înseamnă doar două pâini
Vinde una din ele, și cu acești ultimi dinari
Oferă-ți niște zambile ca să-ți hrănești sufletul.”
Recunoștință.
Suntem englezi vs. francezi acasă. Subiect tabu. De altfel, dacă o întrebi ceva despre asta pe sora mea, o să-ți răspundă (cu verticalitatea englezului) ca Douglas William Jerrold-“The best thing I know between France and England is the sea.” Dau ochii peste cap – de fiecare data- și răspund (cu aroganța francezului): Când voi fi bătrânică, mi-ar plăcea să semăn cu Parisul. „Cezara, îți imaginezi varianta french a Reginei? Și râdem.
Dar când vine vorba de pictori, de cărți, de teorii, ore întregi de dezbateri, zeci de cești de cafea și cele mai magice și mai prețioase momente, nu există limite și granițe. Când spun „magice”, mă refer la sensul propriu. Mă gândesc la magia care se practică la școala Hogwards. „La supranatural, la mistic, la inexplicabil, la suprareal, la divin, la transcendent, la lumea de dincolo. Căci, la drept vorbind, creativitatea este, cred eu, o forță care vrăjește.” (E.G)
Ei, și așa vrăjite eram într-o iarnă - zăpada era fix ca o crustă de zahăr din care-ți venea să ronțăi- pe străzile Vienei, luna era deja chihlimbarie, când după o lungă plimbare de vreo 25 de km - străduțe clădiri, muzee, ecouri și umbre - cu cea mai bună cafea cu turtă dulce, căutam Biblioteca Națională (neștiind că de fapt, trecusem de zece ori pe lângă ea în ziua aceea). Mai erau zece minute până să se închidă, când ne-am trezit cu o voce ce te încălzea ca o sobă cu foc mocnit – Welcome!
Mașina timpului există. Tot lemnul, părea că biblioteca era scobită cu migală, într-un copac uriaș; mirosul, ușile secrete, cărțile (apropo, există un parfum cu miros de carte veche- Paper Passion, e genial) Altă paranteză lângă paranteză - Există un sindrom, numit Sindromul Stendhal, o tulburare psihosomatică care determina bătăi cardiace rapide. Amicul nostru, Stendhal cică a pățit asta în timpul vizitei sale la Florența in 1817. Era în Biserica Sfintei Cruci, unde se aflau mormintele lui Machiavelli, Michelangelo și Galileo. Pentru unele persoane, simptomele au dus la spitalizare și terapie antidepresivă. Platon și Prozac, glumesc. Ei bine, noi l-am experimentat. Am ieșit amețite în stradă, mă rog, în stradă intenționam, doar că din greșeală intrasem într-un gang, o înfundătură, unde lângă statuia imensă a unui înger, un tip cânta la harpă. Atât de simplu. Atât de sublim. Toată atmosfera de Crăciun, harpa, eram ca într-unul din acele evenimente cosmice nebunești, eram la miazăzi și miazănoapte; era ca și cum ajunsesem pe lună; nu percepeam spațiul clar și vedeam lumină, brazi, îngeri și multe culori. Ce faci în momente din astea? Respiri profund , bucuria e copleșitoare. Nici nu mai era bucurie, era extaz. Ne-am întors prin parcul lui Freud, care în ziua aia devenise atât de mic ( de obicei avea un loc important la masa noastră) cu un un „ah-un” în buzunar. Folosesc des cuvântul ăsta japonez. „Ah-un” se referă la comunicarea tacită dintre doi prieteni. Am tăcut amândouă. Cea mai frumoasă conversație pe care am avut-o vreodată cu cineva. Ne-am simțim binecuvântate și pline de recunoștință, pentru că ziua aia avea să ne schimbe mult.
***
Eudaimonia, întâlnirea palpitantă dintre o ființă umană și inspirația divină. Nu poți repeta experiența. Nu știi cum s-a întâmplat. Însă un lucru știi sigur. Momentele astea rămân pentru totdeauna în tine și cu cât mai plăcut ne petrecem timpul, cu atât mai luminoasă devine viața noastră. Și Cel mai frumos loc din lume e aici. Și e în noi, în primul rând. Orice îți bucură inima și sufletul și orice te face să te simți viu și să nu te plângi și să dai vina pe Ceilalți că ești nefericit. „Frumusețea rămâne cel mai bun leac împotriva incertitudinii, bine zicea Courbet. Și ai posibilități infinite. În primul rând „să știi să te bucuri cu loialitate de propria ființă este perfecțiunea absolută, culmea splendorii” (Montaigne).
Oglindiți-vă șarmul și aura.
***
Nimic care să-mi aparțină,
Cu excepția păcii din inimă
Și a prospețimii aerului,
(Issa Kobayashi, haiku)