
Credeam că să trăiești este o artă. Credeam că totul ne aparține: cerul, pământul, soarele, munții și râurile, fără să fim nevoiți să le îndesăm în buzunare. Curajul, entuziasmul, geniul, magia. Credeam că cea mai mare comoară este să fii fericit cu puțin, pentru că puținul nu-ți va lipsi niciodată (Seneca)
Credeam că simplitatea vieții e baza rafinamentului. Principiul epicurian presupune să nu irosim niciun moment cu alegeri automate. Să nu ne grăbim, să nu facem compromisuri în privința calității, credeam că am posibilitatea de a refuza ceva dacă mă stresează și mă încorsetează, credeam că pot să elimin sutele de alegeri pe care mi le impune cotidianul. Să am strictul necesar pentru a dobândi o anumită libertate de spirit și pentru a-mi crea un soi de imaginar în jurul lucrurilor care mă îmbogățesc. (Arta simplității)
Cred că sunt o norocoasă că am crescut cu oameni ce au claritate în gândire. Toată frumusețea lumii. Avem un cod secret ce trimite la tot ce e demn de afecțiune, de uimire, la tot ce bulversează și înghimpă inima. Mai mult, ai noștri părinți ne-au spălat inima de robia lucrurilor mărunte și au făurit o lume în ea, au avut grijă să ne păstrăm ținutul sălbatic, ne-au lepădat falsele mantii și ne-au îmbrăcat cu haina autentică a instinctelor și a cunoașterii.
„Muncesc ca să trăiesc” nu „Trăiesc ca să muncesc”. Nu fi un măgar cu morcovul în față (Voi fi fericit când…) Asta e lipsă de discernământ! auzeam în fiecare conversație. Ne-au făcut foarte prezente la viața noastră. Acum am aflat că am crescut cu tendință downshifting.
„Fenomenul Downshifting”, un interviu cu Aurora Liiceanu, realizat de Eugen Dumbravă:

Comments