Ploaia e un pretext bun pentru a visa, îmi spun de fiecare dată. Și simt plăcerea asta. Și astăzi o simt, pentru că și astăzi plouă. De fapt, când plouă ne recunoaștem inimile și mâinile, avem spiritul mai senin și apreciem frumusețea desăvârșită a tot ce se întâmplă, mai ales că viața are atâtea să ne ofere. Cu gândurile astea aveam să apăs - în cel mai frumos mod cu putință- pe clanța ușii de la numărul 13 de pe povârnișul Alexeevsky (Kiev), unde-n întâmpinare îmi iese o bătrânică cu părul alb și fața de culoarea zmeurei. O bătrânică atât de dulce, cu ochi transparenți, un soi de blândețe amestecată cu tristețe, a cărei mâini mândre gesticulau - nu știu în acord cu ce - pentru că îmi vorbea în rusă, iar eu nu înțelegeam o iotă. Eram absolut fascinată. Viața ne stă scrisă pe trup, pe chip. Știam că aveam să o privesc, să o ascult și să mă las în voia ei, chiar dacă m-ar fi întors în 1891.
Ploaia e un pretext bun pentru a visa, mai ales când ajungi acasă la Bulgakov.
Plutea în holul de jos o mireasmă de rășină, de ghindă, de pământ, de carte veche. Eram înghețată de frig, nu aveam umbrelă, nu aveam nici măcar un pulover. Aveam fusta-balon Kandinski - îi știm cu toții culorile mari și expresive, individualizate prin forme și linii, într-un mod liber, cu o forță extraordinară - deci mă potriveam de minune străzii Andriyivskyy, un fel de Montmartre al Kievului.
„Orașul celor 200 de biserici, al turnurilor de aur” cum era alintat orașul Kiev, era împărțit în două zone: “orașul de sus” în care trăia clasa nobilă și “orașul de jos” în care iși duceau existența artiștii, artizanii și micii comercianți. „Andreevsky Spusk este strada care făcea legătura între cele două lumi. Aici se găsește și Biserica Sf. Andrei, o superbă construcție în stil baroc. Biserica nu are clopote. Legenda spune că dacă ar avea clopote și acestea ar bate, apele Niprului s-ar trezi inundând orașul.” -
”Tot aici găsiți Casa Memorială Mihail Bulgakov” – Ce?! Uite ceva ce-mi scăpase.
N-aveam decât să intru și evident că aveam să intru, pentru că știam că și asta e una din cele mai vechi feste pe care ni le joacă universul, nouă oamenilor, pentru amuzamentul lui, cât și pentru al nostru.
Îl și auzeam: „Vrei să lucrezi cu mine? Intră!” Și-a început să acționeze.
Primul miracol. Doar un sfert de oră mi-a luat să înțeleg că sunt binevenită și bătrânica cu păr alb și fața de culoarea zmeurei deja urca scările de lemn, povestindu-mi cu ochi înflăcărați, în dulcele grai rusesc - doar ea știa ce, aproape în șoaptă (de parcă ne-am fi strecurat amândouă în casă). Am pornit spre etaj zâmbind, făcând de fapt un efort să zâmbesc și fără să dau curs senzației că aud din urmă cizme potcovite și un pat de armă. De altfel, mă așteptam să-l găsim pe Pilat din Pont la etaj, mă așteptam să-mi taie calea un motănel negru și grăsuț, mă aștetam la orice. Nici nu conta, pocneau ușile, de undeva venea un val de frig, prima cameră fiind scăldată într-o lumină chihlimbarie, ce se strecura ușor prin perdelele (prin cearșafurile albe -mai bine spus)- ce țineau ploaia. Ea vorbea în continuare în rusă și doamne, când vorbea ochii îi ardeau și îi râdeau în fundul capului.
Din 1906 până în 1919, familia numeroasă Bulgakov a locuit aici, ocupând șapte camere la etajul doi, casa fiind păstrată astăzi în „două culori”, arătându-ți două lumi: cea reală și cea literară ( jumătate din obiecte fiind gipsate, albe). Cele două familii, Bulgakovii și Turbinii. Mobila albă, albul feței de masă, pianul alb uitat de Faust, scaunul alb, patul alb, camerele albe ce prezintă istoria familiei Bulgakov, cabinetul medical, în care și scriitorul și Turbin, practicaseră medicina și nu în ultimul rând, obiectele vii. Fotografiile (viața Universității Kiev de la începutul secolului XX, imagini ale profesorilor și colegilor de clasă); cărți, semn de carte țesut cu fir multicolor, ceșcuțe albe, cești - coloane modelate cu flori pale, pe dinăuntru aurii, poleite. Biblioteca ocupă camera alăturată. („Palatele de la Mistra dovedesc zguduitor că piatra nu egalează cuvântul în perenitate, că – ciudat! – pergamentul este mai rezistent decât mortarul și stânca.) De ce spun asta? Păreau atât de vii în tot albul.
La intrarea în cameră se află un dulap cu semnul stradal №50 din Maestrul și Margareta. Lampa sub umbra verde este întotdeauna aprinsă: „Niciodată, niciodată să nu dați jos abajurul de pe lampă! Abajurul e un obiect sacru. Niciodată să nu fugiți de pericol, precum șobolanii, în necunoscut. Rămâneți lângă abajurul vostru, să vă cuprindă somnul ori să răsfoiți o carte – în jur n-are decât să urle furtuna – și așteptați să viă și la voi cineva!” (Garda alba) Pendula nu se mai aude astăzi.
Camerele aveau o înfățișare plăcută și intimă. Ascultam așa cum spunea Yeats, liniștea cum cădea picătură cu picătură. Așa m-aș fi întins pe-un divan să contemplu....în casa cu nr. 13 de pe povârnișul Alexeevsky, căzută pe gânduri, cu ochii duși în zare, auzind parcă o placă de gramofon care se învârtea încetișor și ronțăia o melodie măruntă, cântată de fapt de bătrânica cu părul alb și fața de culoarea zmeurei, care nu mă slăbea o secundă din ochi.
Pune mâna ageră pe-un dulap, îl deschide și-mi face semn să o urmez.
Am spus asta, n-am rezistat.
Și apoi un dulap de haine devine ușa apartamentului „rău” din Moscova, care în același timp, este ușa apartamentului din Kiev, către adevăratul cabinet al proprietarului casei. Mâinile bătrânelei gesticulau, ochii îi ardeau și îi râdeau în fundul capului, eu nu înțelegeam o iotă, când m-am trezit că a stins lumina și am rămas amândouă în întuneric.
Aveam să aflu mai târziu că tatăl lui Bulgakov murise în această cameră, ca și Alexei Turbin. Stăteam în întuneric, uitându-mă în oglinda care se aprinse într-un mod foarte ciudat: stele strălucitoare, flăcări neliniștite ce încearcă să ardă manuscrisul de pe masă, dar știm că „manuscrisele puse pe foc nu ard”. Și ninsoarea.
Peste cameră, peste casa cu nr. 13 de pe povârnișul Alexeevsky, peste Kiev, peste noi, peste tot ningea. Așa cum prevestea Fata căpitanului, de la începutul Gărzii albe: „Întâi s-a pornit o ninsoare, apoi au prins să cadă fulgi mari. Vântul gemea. S-a stârnit viscol. Într-o clipă cerul negru s-a făcut una cu marea de zăpadă. Nu se mai vedea nimic. – Hei boierule, a strigat surugiul. E prăpăd! S-abate viforul!”
Nu înțelegeam ce se întâmplă, bătrânica povestea în continuare în surdină, nu aveam timp să fac legăturile. Aveam să înțeleg mai târziu ce văzusem. „De porțile orașului se apropie un inamic viclean, în stare să sfărâme într-o clipă acest oraș atât de frumos, învelit în zăpezi, și să strivească după aceea, nepăsător, sub talpa cizmei, cioburile liniștii.”
Zgomotul cizmelor pe zăpada de pe stradă, se auzea tare din casa aceea și după cum spunea Bulgakov: avea să ningă mereu peste ea. Oglinda parcă îți arăta „orașul ce-și ducea viața fumegând și zbuciumându-se”.
Tot mai târziu aveam să aflu că din casa cu nr. 13 de pe povârnișul Alexeevsky, auzisem: „de sora, eu te implor-milă să ai, milă de ea”- s-o ocrotești mereu”.
Aprinde lumina și bătrânica îmi zâmbește cu toată bunătatea din lume. Limba poate ascunde adevărul, ochii niciodată. M-a întors mirosul de ceai. Familia Bulgakov te invită așa cum se cuvine pe veranda casei. Aburul ce încețoșează și apa murmurând peste ceai. Tradiție unică, o poveste de spus, care e numai și numai a ta, și e menită să conțină frumusețea pură. Și să stai. Să stai...
Lava materiei ieșise din pământ, încremenind în aerul gol, în formă de casă cu ferestre, cu copaci ce bat în geam, cu flori albe gipsate, ce imploră să fie readuse la viață. Bisericile crescute cu cupola din ce în ce mai sus, muzeele, galeriile de artă contemporană, bijuteriile, broderiile, ustensilele decorative, tot felul de suveniruri, cărți, gramofoane, în acest Montmartre al Kievului…inutil. Casa cu nr 13 de pe povârnișul Alexeevsky eclipsa tot. Ieși în stradă și parcă privești cu un surâs rece și trist: „Totul e alb și roșu”.
Am ieșit năucită, mulțumind nici nu mai știu în ce limbă.
„-Ei, cum e? – Mulțumesc, zic. Promiți că aventura asta continuă într-un parc din centrul Moscovei? -Am una mai bună!” Și așa avea să fie. Au urmat altele. Și urmează acum altele și mai bune.
Cuvintele mele preferate: „Toate se întâmplă cu un scop, iar tot ce se întâmplă e întotdeauna spre bine!” (Bulgakov) Și am fugit spre teatru. Eram în turneu în Kiev. Ora 19. Ateneul Național din Iași. Cerere în căsătorie, Cehov. Regia: Radu Ghilaș. Sala era micuță, parcă jucam într-o sufragerie.
O să tot scriu despre locuri în care am ajuns fără să înțeleg cum și de ce, dar care au schimbat ceva în mine. Însă aici a fost fantastic. Structura simbolului apare ca recunoaștere. Nu doar arta vorbirii are rolul de a stimula imaginația, intuițiile. E și propria noastră raportare la adevăr. Imaginile ce se construiesc în „intuirea interioară” ne fac să vedem dincolo de orice dat în experiență. Moritz Geiger spunea cu perfectă dreptate că este vorba despre o contemplație existențială calitativă; acordul pe care îl încheiem cu lumea, cu oamenii, cu obiectele, formează o intimitatea a noastră în tot. Nici n-aș fi vrut să știu limba rusă în ziua aia.
Când nu ești atât de preocupat de propriile drame, neliniști, griji, nesiguranță și îndatoriri, se întâmplă lucruri fantastice. Se pun la cale coincidențe și ți se trimit semne, care-ți tot ies în drum pentru a te păstra viu. „Curiozitatea deosebește lumea oamenilor vii de cea a umbrelor”.
„Toate se întâmplă cu un scop, iar tot ce se întâmplă e întotdeauna spre bine!” (Bulgakov) 🖤
O ceașcă de ceai la Bulgakovi acasă cu un motan negru pe sub picioare.
Colecționează momente, nu obiecte!
Apropo, Kievul seara? Piața Independenței (Maidan Nezalezhnosti), spectacolul muzical al fântânilor arteziene iluminate? Magic.
(Paranteză)
Când Bulgakov începe să lucreze la „Maestrul şi Margareta“, în 1930, scriitorul îşi numeşte cartea „Romanul despre diavol“, dar, pe parcursul anilor, îi schimbă de mai multe ori denumirea, intitulând-o „Magicianul negru“ sau „Prinţul întunericului“. În cei zece ani până la finalizarea romanului, manuscrisele, de care se simte bântuit – „în cap îmi umblă Margareta mea, motanul, tot felul de zboruri“ –, sunt fie arse, considerate periculoase, fie pierdute şi greu recuperate. De altfel, fraza „Manuscrisele nu ard“ devine una dintre expresiile-cheie din romanul „Maestrul şi Margareta“.
În scurta sa viaţă – 49 de ani –, Bulgakov a fost căsătorit de trei ori. Pe soţia din urmă, rusoaica Elena Sergheevna Şilovschi, a cunoscut-o pe 28 februarie 1929. Amândoi s-au îndrăgostit instantaneu, uite-aşa!, unul de celălalt. La acea dată, Elena era căsătorită, avea doi băieţi, pe Evgheni şi pe Serghei, însă nu a putut să ignore şi să uite, aşa cum mărturiseşte în memoriile sale, acel „coup de foudre“ cu talentatul Bulgakov.
După aproape doi ani, Elena – „Mîsea“, „Liusenka“, „Kupik“, „Ku“, „Liusi“, „Dorolin“, după cum scriitorul o tachina drăgăstos în diferite răvaşe pe care i le trimitea – i-a devenit soţie, muză pentru personajul Margareta din roman, fan, dactilograf, „prietena mea, forţa şi vigoarea inimii mele slăbite“. (Sursă)
„Maestrul şi Margareta“, romanul ars şi rescris din memorie.
PS: Maestrul și Margareta, Ouăle fatale, Diavoliada, Corespondență și Jurnale, Viața domnului de Molière, Însemnările unui tânăr medic, Scene muscovite, Inimă de câine, Însemnări pe manșete, Cupa vieții, Garda alba, Roman teatral - O bună prietenă spune : Trebuie să ai o stare anume să citești Bulgakov! De acord. Citește ce vrei! În funcție de ce ești în stare.
#Kiev #Bulgakov #Alexeevsky #GardaAlbă #MaestrulȘiMargareta #CasaBulgakov #IubeștePloaia #Iubește viața #Narnia #OrașulCelor200deBiserici #DowhatYouLove #LoveTravelling #FlashFiction #HomeBrewedFiction #NovelsShortstoriesAndDiaries #StoriesAreEverywhere