De fiecare dată când ieșeam din Memorialul Sighet arătam ca Pătratul lui Malevici. Ultima data am ieșit ca un ziar ud. Tuș negru întins, data nu se vedea clar pe mine, însă undeva, se zărea titlul: „Îndrăzneala naște cele mai frumoase povești!”
Ajung să cred că sunt precum saltimbancii sau vânzătorii de nuga, ce se adăpostesc la prima ploaie într-un loc la întâmplare…stai, am spus „întâmplare”? Sorescu, da: „Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum” . Până la urmă, pașii ni se răsucesc spre poveștile pe care le conținem deja. Și mai spun asta și pentru că nu știu cum se face, dar povestind ceva despre un loc, încep de fiecare dată cu: „Ploua în ziua aceea!” Și chiar ploua. Vedeți voi, așa cum spune Dominique Loreau, „Iubind ploaia, privind-o, ascultând-o, lăsându-ne în voia ei, putem învăța să trăim fiecare moment cu mai multă profunzime, într-un fel mai prezent.”
Ne întoarcem la Memorial și la fața mea de ziar:
Avea 15 ani, era elevă şi locuia în apropierea închisorii de la Gherla. În fiecare zi când mergea şi se întorcea de la şcoală, trecea prin faţa ferestrelor cu zăbrele şi se simţea privită de cei închişi. O dată, fără să-i vadă, a fluturat spre ei o batistă, şi dintre toate gratiile, i-au răspuns batiste fluturând.
A reuşit să facă rost de la un impiegat de mişcare de alfabetul Morse, l-a învăţat şi a intrat în dialog cu deţinuţii, transmiţând de la geamul camerei ei semnale. Deţinuţii i-au transmis numele şi adresele soţiilor şi a început să le trimită acestora cărţi poştale, ilustrate în care le anunţa să vină la Gherla, la cimitirul catolic de sub zidurile închisorii, la o anumită oră când soţii închişi, şi preveniţi la rândul lor, le puteau vedea.
Cărţile poştale le punea în cutii din Dej sau Huedin. Ingeniosul mecanism a funcţionat nebănuit, aducând puţină bucurie în tragedia unor familii. În cele din urmă a fost prinsă şi condamnată la 7 ani de închisoare. Era cea mai tânără deţinută, deţinuţii care nu ştiau cum o cheamă îi spuneau „îngerul păzitor”, avea acum 17 ani şi se numea Gertrud Bader.
Și acest ziar avea nevoie de o masă, de o cafea, să treacă în revistă. „Hocus Pocus,I need coffee to focus!” Marea magie de la Hogwarts. Vorbești precipitat, într-o limbă furată de la Tolkien, te agiți, ochii îți strălucesc. Eudaimonia. Așa te simți când îți vine o idee și când găsești o poveste despre care vrei să știi mai multe. Nu există fericire mai mare, poate doar atunci când te îndrăgostești. Cineva face cu noi ceva ce noi habar nu avem, în momente din astea. Vizavi de Memorial, pe esplanadă, o bibliotecă pe un perete. Mulțumesc. Cafeneaua asta e magică.
„Gertrud Bader, îngerul închisorilor comuniste, locuia vizavi de penitenciarul din Gherla. Învățase alfabetul Morse, alfabetul dreptății și al iubirii. Urmărea tot cu binoclul de la fereastra camerei sale. Răspunsurile ei veneau în felul următor: perdeaua de sus, trasă, era punctul, perdeaua de jos − linia. Când încheia un cuvânt, scutura puternic draperiile. Nota adresele logodnicelor sau ale soțiilor celor închiși și apoi le trimitea ilustrate cu indicații exacte privind data și ora la care să se prezinte în cimitirul de lângă zidul închisorii. Își semna răvașele cu numele abatelui Faria, bătrânul închis de-o veșnicie din Contele de Monte Cristo.
Fiecare femeie trebuia să aibă un buchet imens de flori, albe sau roșii, pentru a fi recunoscută de iubitul său, aflat la una dintre ferestrele pușcăriei.
A fost arestată la 8 august 1958. Avea 17 ani și a primit o condamnare de 7 ani de închisoare. În anii ’70 a plecat în Germania. Gertrud Czell. Se căsătorise. Și locuia în Bamberg, în nordul Bavariei. Sper că s-a căsătorit la Primăria din Bamberg, am spus. Când spui „Da” acolo, spui „Da” și pe pământ și pe apă.
Plimbându-mă într-o noapte (după niște ani) pe străduțele pietruite ale Bambergului, m-am gândit la ea. Poate pentru că e un oraș plin cu îngeri. Este orașul meu de suflet. Poate pentru că acolo te poți cuibări în mansarda unei case să îi asculți. Și să uiți.
Poate pentru că tot orașul arată ca un tablou sau poate pentru că fostul abator i-a devenit bibliotecă. Da, poate pentru că infrastructura și arta sunt împreună acolo. Pe scurt, e situat pe râul Regnitz pe care odinioară locuiau pescarii, teritoriul datând din anul 902 AD, fiind situat pe șapte coline. Nimic nu e întâmplător, cum spuneam - vorba aceea, locuiesc în orașul celor șapte coline. Catedrala, mormântul lui Henric al II-lea, mormântul Papei Clement al II-lea, Klein Vanedic (Mica Veneție), podurile medievale, casele pitorești, magazinele pline cu artă autentică, sculptură medievală, apă, culori, flori. Iubire. Dacă ești pictor ia-ți șevaletul, dacă ești scriitor ia-ți un creion, dacă ești flaneur ia-ți un pulover, ia-ți instrumentele, ia-ți iubita, iubitul și pisica, ia-te pe tine, ia ce vrei tu, pentru că Bamberg o să-ți bucure inima. E magic. E o bijuterie pe care eu o port și astăzi. O să revin la Bamberg cu o poveste drăguță și în Bamberg cu o poveste și mai drăguță. Revenim mereu în locurile sfințite de dragoste. Până una alta, mergem la Cluj.
Pressone a realizat un interviu în 2017 cu Gertrud. Au găsit-o în Cluj până la urmă. - Soțul ei e grav bolnav, are Alzheimer. Dar, la 75 de ani, Gertrud e de neclintit: stă lângă el și îl îngrijește, fără să se lamenteze. Spune că, uneori, mai vede în privirea bărbatului ei licărul acela de complicitate, de iubire născută clandestin, un limbaj pe care numai o fostă deținută și un tânăr deposedat de viitor, cu tatăl trimis la Canal, îl pot înțelege. Îi e îndeajuns ca să-și adune din nou forțele și să meargă înainte.
„Lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat. Nu vreau să se spună despre mine că aș crede că sunt o eroină sau că am făcut o jertfă. Am cunoscut adevărate eroine în închisoare, femei care stăteau departe de copiii lor. Eu am fost un copil puternic, n-am plâns niciodată după condamnare, pentru că am avut conștiința că ceea ce am făcut este drept, corect. Am detestat nedreptatea dintotdeauna, nedreptatea care privește lucruri mărunte și, în egală măsură, nedreptatea care face victime într-un grup mai mare de oameni. Atâta tot”.
„-Scoală-te, ești arestată! Să strângi tot ce-ți aparține, hârtii, notițe!
– Știi ce ai făcut! Ești contra regimului. Nu-ți place-n comunism. Ce, crezi că ai să schimbi mersul lumii? Crezi că o să vină americanii să te scoată din pușcărie?
– Doar nu vrei tu să impui legea aici, în România. O să putrezești în temniță.
– Să știi că, dacă n-ai fi minoră, aici ți-ar putrezi oasele pentru ceea ce ai făcut. În loc să te alături societății comuniste moderne, te-ai alăturat bandiților și dușmanilor țării.
– În orice caz, m-am alăturat oamenilor care au vrut binele României și nu răul care este astăzi.
Obrăznicia era de neacceptat.
