Unul dintre cele mai faimoase studii ale antipsihiatriei a fost realizat la începutul anilor 1970.
Opt cercetători „normali” au încercat să se interneze în câteva spitale psihiatrice americane. Singurul simtop pe care l-au raportat a fost că auzeau voci. Șapte dintre ei au fost diagnosticați ca schizofrenici și au fost internați. Odată ajunși în spital, s-au comportat normal și au fost ignorați când au cerut, politicos, informații.
Ulterior, au relatat că diagnosticul de schizofreniecare care le-a fost pus le-a determinat statutul inferior din spital.
La sfârșit, „au dat cărțile pe față” și au recunoscut că nu au avut nici un fel de simptome la internare și că se simțeau bine. Dar a durat aproape trei săptămâni până să fie externați, cu diagnosticul de „schizofrenie în regresie”. Deci, oamenii sănătoși puteau fi ușor diagnosticați ca fiind „anormali”. Dar se putea întâmpla și ca „pacienții” să facă pe bolnavii?
Aceiași cercetători au comunicat personalului medical că există pacienți falși, care se prefac că sunt schizofrenici, cu scopul de a fi internați în spital. Ulterior, ei au descoperit că 19 pacienți erau suspecți de simulare de către doi sau mai mulți, membri ai personalului, inclusiv de un psihiatru.
Concluzia a fost că nu este posibilă distincția dintre oamenii sănătoși și cei bolnavi, într-o instituție psihiatrică. Cu toate că acest studiu faimos a primit numeroase critici a avut un mare impact.
